Articol Anexa „Ancheta Grup GdF -Partea 1,Ep.2”

Băncile românești – Tinta israelită

“În secolul 19, capitalismul financiar era concentrat pe scară natională în constelatii din diverse tări… Dar la începutul secolului 20, dinastiile de bancheri Rothschild, Baring, Erlanger, Schroder,Seligman, Speyers, Mirabaud, Mallet, Warburg, Oppenheimer, Schiff etc., care preluaseră puterea financiară în constelațiile bancare naționale s-au unit peste granițele naționale și au produs o schimbare radicală, creând un sistem financiar internațional unitar, pe care intenționează să-l țină sub călcâiul lor”

(Ivor Benson, FACTORUL SIONIST, INFLUENȚA IUDAICĂ ASUPRA ISTORIEI SECOLULUI XX)

“Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au ca acționari majoritari cele șapte state cele mai industrializate. Niciodată aceștia nu vor vrea ca noi să avem piață de desfacere”

(Nicolae Văcăroiu, FOST PRIM-MINISTRU AL ROMÂNIEI)

Faptul că băncile românești au fost în ultimii ani ținta unor atacuri din partea finanțelor evreiești este dovedit cu prisosință de falimentul BANCOREX (desăvârșit de un agent al familiei bancherilor evrei Rothschild) și al BșNCII INTERNAȚIONALE A RELIGIILOR (a cărei prăbușire totală a fost cauzată de plasamentele masive efectuate de bancă în Fondul Național de Investiții – F.N.I., fond mutual condus de escroaca evreică Maria Vlas, refugiată până de curând în Israel), precum și de preluarea mafiotă a Băncii DACIA FELIX (EUROMBANK) de către grupul israelian Mandler-Robinson. Israeliții însă, încă de la întemeierea României ca stat modern, fapt istoric la care au încercat a se opune, au fost permanent preocupați de dominarea activității financiarbancare a țării, în acest sens fiind finanțați de banca ROTSCHILD dinFrankfurt, unde se afla și sediul european al organizației sioniste B’nai B’rith. Cum s-au întâmplat lucrurile, de fapt?

“TARUL MOLDOVEI”, UN CHIABUR EVREU

Să ne întoarcem în timp pe la 1800, în Iasi, capitala Principatului Moldovei. Găsim aici funcționând din plin firma evreului Michael Daniel, care se ocupa cu schimbul de bani si cu împrumuturile, fiind cea mai mare afacere în domeniu, celelalte similare aparținând tot unor evrei. Din 1840, afacerea a devenit firma Michel Daniel & Fiul, funcționând în această formă până în 1902, când a încetat din viață “Fiul“, Israel Daniel. După 1848, el extinsese mult afacerea părintească, a strâns un imens capital, deținând și 15.000 hectare în moșii din cele mai bune din întreaga Moldovă, obținute din executarea boierimii române care nu și-a putut plăti datoriile contractate la cămătarul-bancher evreu Israel Eheim Daniel. Ce ne poate spune porecla lui Israel Daniel, de “țar economic și financiar al Moldovei”, decât că puterea economică cvasi-totală în Moldova acelei epoci aparținea evreilor? Firma asociaților Daniel (tatăl și fiul) a demarat din 1819 relații de credit cu case de bancă din Augsburg, Verona, Veneția, Viena și Istanbul. Israel Daniel a ajuns chiar să administreze averea și moșiile primului domnitor regulamentar al Moldovei, Mihai Sturdza. Imensa putere pe care o căpătase bancherul-cămătar Israeleste dovedită De ridicarea sa la rangul aristocratic de Spătar (boier de mare rang), dobândit pentru întâia oară de un evreu. Iată hrisovul cu pricina, datat la 1858: “Prințul Neculai Conachi Vogoride, Caimacanul Principatului Moldovei, cunoscut și sciut face la toți cărora se cuvine a sci, că luând în considerație serviciile ce D. Israel Eheim Daniel a plinit…, după prerogativele date Caimacăniei îi hărăzește rangul de: Spătar…”. La sfârșitul veacului 19, afacerea lui Israel Daniel s-a transformat în Casă de Bancă, întreținând relații strânse cu Credit Lyonnais (Franța), Dresdner Bank (Germania) și cu Nathan Rothschild (Anglia). Cea mai bună relație a fost însă aceea cu Banca Rothschild din Frankfurt, care l-a creditat cu sume imense, ori de câte ori a avut nevoie să dezvolte un “ghișeft”, de multe ori salvându-l chiar din încurcături. Unul dintre cele mai importante episoade ale vieții lui Israel Daniel a fost plasarea sa în anul 1883 la conducerea de la Iași a Băncii Naționale a României, prima bancă cu adevărat națională, înființată în 1880 la București. Este cu atât mai curioasă prezența (sau infiltrareaă) unui evreu în conducerea acestei bănci, cu cât ea s-a impus în cele din urmă ca o bancă liberală, care își propunea să spargă monopolul băncilor evreiești, Banca Națională a României oferind o adevărată șansă de dezvoltare economică națională, prin creditele oferite cu dobânzi de numai 4-6%, față de dobânzile de 15-30% practicate de celelalte bănci, toate evreiești. Oricum, Israel Daniel s-a bucurat pentru foarte puțin timp de această poziție, boala și moartea curmându-i activitatea de bancher.

Afaceri si cu Domnia, si cu Masonii Pasoptisti

Si în Principatul Tării Românesti, primul bancher-cămătar cunoscut la noi a fost tot un evreu, Hillel B. Manoah. Însusi statul român era îndatorat preponderent către acest evreu. Dintr-o evidența a arhivelor, rezultă că în 1836, aproape 80% din împrumuturile Țării Românești erau contractate de la evreul Manoah, care își conducea afacerile bancare din sediul unui han ridicat special în acest scop. Duplicitatea bancherului evreu Hillel Manoah, este dovedită de faptul că, deși finanța “visteria domnească” (statul), a finanțat în același timp și “revoluția” masonică de la 1848, confirmând încă o dată legăturile masoneriei europene cu evreii. De aceea, Hillel B. Manoah a fost numit la 1848 chiar “Prezident al Municipalității Revoluționare”. În virtutea banilor primiți de la bancherii evrei de către revoluționarii masoni, Ion Heliade-Rădulescu scrisese pe steagul tricolor al “Revoluției” de la 1848, următorul ideal programatic: “Emancipare Izraeliților”, ceea ce însemna de fapt privilegii pentru evrei. Peste zece ani, același Heliade-Rădulescu, înțelegând ce vor în realitate evreii de la români, avea să publice studiul Israeliții și Jidanii, (moment numit de istoricul Nicolae Iorga ca “trezirea lui Ion Heliade-Rădulescu”), care scrisese: “Nu vedeți dumneavoastră că tartanii din Englitera și Franța nu cer drepturi de cetățeni în România, ci privilegii, supremația, voind a fonda o supremație a banilor, a Vițelului de Aur? Cer ceea ce noi nu putem da până la ultimul român…” Înainte însă de a evoca afacerile evreilor bancheri din București, pentru un singur alt caz, ne vom întoarce la Iași, la 1857, când, după insistențe vecine cu fanatismul, evreul șarlatan Nulandt a primit concesiunea domnească (aprobarea oficială) de a înființa ceea ce s-a numit “Banca Națională a Moldovei”. Din acțiunile emise, bancherului Nulandt i-a revenit “prin subscriere” 90% din pachetul de acțiuni, adică controlul total al băncii, în mod perfid el nu a vărsat însă sumele necesare acestei subscrieri, lăsând să intre în capitalul social doar fondurile rezultate din subscrierea celorlalți acționari. După numai un an de funcționare, banca a dat faliment datorită speculațiilor suspecte în care a fost implicată. Cea mai celebră pierdere a fost cea derulată prin sucursala din Galați a Băncii Naționale a Moldovei ca urmare a “achiziționării de cămile” din Egipt, care urmau a fi furnizate armatei engleze dinIndia. După ce au fost scoși banii din țară, în mod straniu a fost reziliat (?) “contractul” cu armata engleză, iar pentru ca “investițiile” să nu moară de foame, li s-a dat drumul în deșert. Șarlatania este mai mult decât evidentă, deoarece cămilele nu trăiesc în sălbăticie, iar așa-zisa cumpărare a fost o spoliere mascată a Băncii Naționale a Moldovei.

Banca Marmorosch,Canalul de spoliere a românilor

Banca evreiască cunoscută mult timp ca cea mai puternică bancă comercială românească este Banca Marmorosch, Blank & Co. Această bancă și-a început activitatea la 1848 în București, într-o casă dintr-un șir de mici prăvălii din străzile Băcani și Blănari, în care Iacob Marmorosch activa și ca negustor și ca “împrumutător de bani”. La 1874 a pus bazele efective ale băncii împreună cu alt evreu, Mauriciu Blank, banca fiind comanditată de marea bancă evreiască LOBEL din Viena. În timp, sediul central al băncii s-a mutat pe rând, din zona Lipscani, pe strada Doamnei, întrun imobil construit de celebrul Anghel Saligny. După 1905, mai multe bănci străine sau asociat celor două familii evreiești Marmorosch și Blank, deținând împreună banca, care și-a păstrat totuși numele deoarece a continuat să fie administrată de către familiile evreiești din România, îndeosebi de Aristide Blank, autorul principal al jafului ce avea să urmeze. Astfel, cu spijin financiar extern, Marmorosch, Blank & Co. Bank a ajuns să înființeze în România mai multe bănci, îndeosebi Banca Industrială, bănci pe care practic le controla, deținând curând părți importante în capitalul mai tuturor întreprinderilor mari din industria românească. Dar așa cum ar trebui să fie de așteptat, și această mare bancă evreiască se pregătise să tragă o mare păcăleală românilor, și acest lucru s-a întâmplat în anul 1930. Vom cita din lucrarea de referință a lui Radu Negrea, Puterea și Banii, care ne este o bună călăuză: “Observatorii avizați știau că imobilizările și împrumuturile făcute în goana după acaparări, profit și influență împinseseră de mult această bancă într-o stare de faliment, ascunsă sub cifre de bilanț ce nu reflectau realitatea. Dacă cineva are curiozitatea și deschide după atâta timp darea de seamă pe 1930, prezentată acționarilor tocmai când la ghișee se formaseră cozi lungi pentru restituirea depunerilor, se poate afla (observăm în rândurile ce urmează că încă de atunci se practica în sistemul bancar din România, bilanțul “dublu” sau fals, așa cum evreii au mai procedat recent și la Fondul Național de Investiții, la Bancorex și la Banca Internațională a Religiilor – n.a.) că Banca Marmorosch, Blank & Co. a procedat, în exercițiul analizat, la evaluarea activului cu cea mai mare severitate și a făcut noi amortizări însemnate, că participa la 12 bănci, 57 de întreprinderi și o societate de asigurări și realizase un beneficiu net de 90 milioane lei. Nici o mențiune despre imobilizări, portofoliu “putred”, pierderi, insuficiență de lichiditate, pericol de încetare a plăților. Totul era în regulă”. Partenerii favorizați informațional de către administrația evreiască a băncii au început în 1930 retragerile masive de la Banca Marmorosch, Blank & Co., fiind astfel scoase din România sume fabuloase, iar abia când situația băncii a devenit definitive dramatică, micii depunători români au trecut literalmente la asaltul ghișeelor. Pentru prima oară România a cunoscut manifestările de stradă ale depunătorilor ruinați, cu care ne-am obișnuit așa de bine în ultimii ani, dar și corupția deșănțată a oficialităților, care au băgat mâna în buzunarul contribuabilului de rând în folosul unor bancheri veroși, care așa cum se va vedea, nu diferă deloc de a celor de azi. Fotografiile din presa vremii arată cordoanele de jandarmi înarmați păzind sediul impozant al băncii Marmorosch, Blank & Co, în timp ce mulțimea panicată a deponenților bloca strada Doamnei, iar oameni agitați împânzeau zona numită “Cityul Bucureștean”. Nimic nu mai putea opri falimentul programat al băncii, în schimb și această situație a fost speculată tot în defavoarea statului român, care s-a grăbit să scoată bani din buzunar pentru patronii evrei ai băncii. Deși termenul nu era încă consacrat, ceea ce a urmat a fost o “inginerie financiară”, numită în epocă “combinație”. Banca devenise un colos cu ramificații în toată economia românească, motiv pentru care deja supraviețuia prin subvențiile statului. Banca avea mai multe sucursale, precum cele de la New York și Paris, în țară mai avea alte peste 20 și înființase alte 10 bănci. Ca o adevărată caracatiță economică, Marmorosch, Blank & Co. înghițea aproape total industria românească. În extracția petrolieră: întreprinderile Steaua Română, Creditul Petrolier, Petrolul, Cometa, Petrol Block, Petrolul Românesc, România Petroliferă ș.a.m.d. În extracția minieră: întreprinderile Aluminia, Minieră, Mircea Vodă etc. În metalurgie: Astra (actuala întreprindere de vagoane Arad, recent “privatizată” tot în favoarea unor evrei americani), Vulcan, Metalica, Fabrica de Armături, Industria Motoarelor, Transilvania, Șantierele Române de la Dunăre etc. În chimie: Prima Societate Româna de Explosibile (Făgăraș), Fleming, Amylon. În energie: Omnium Electric Roman. Fabricile de zahăr Chitila, Danubiana și Jujica, fabrici de zaharoase precum Kandia etc. În curele balneare: Societatea Govora-Călimănești, Tekirghiol, Olănești, Institutul Balnear Sinaia etc. De asemenea nu au scăpat controlului Băncii Marmorosch, Blank & Co. ramurile economice românești precum industria textilă, construcțiile, transporturile, pielăria, sticlăria, exploatările forestiere, agricultura, comerțul etc. Calculul patronilor băncii nu putea decât să funcționeze. Statului român i se înfățișa spectrul unui posibil colaps al economiei românești, chiar falimentul celor mai mari întreprinderi, dacă banca ar intra în încetare de plăți. Această finanțare de către statul român, prin Banca Națională, a marii bănci private a evreilor Marmorosch și Blank a durat inițial 10 luni, până în octombrie 1931, prin creșterea rescontului (preluarea de către banca centrală a unei părți din obligațiile de finanțare a unei bănci comerciale, care obține astfel mijloace înainte de scadența titlurilor) de la 274 milioane lei la 1,85 miliarde lei (precizăm că era vorba de leul “tare” din perioada interbelică). Avem deci un prim cadou făcut băncii falimentare. Vom cita iarăși pe Radu Negrea, asupra acestui moment: “Urmare dispoziției ministrului de finanțe, s-a preluat un portofoliu putred al băncii în dificultate, de peste un miliard lei, alcătuit în bună parte din cambii ale societății afiliate, Banca Industrială. Manevra nu putea nici măcar salva aparențele, fondurile primindu-se practic pentru un fel de polițe fără valoare reală, date chiar de datornic”. Cum “gaura” de la Marmorosch, Blank & Co. era mult mai mare, ingineria trebuia săvârșită astfel încât tot statul român (în fapt, populația românească) să plătească toate oalele sparte. În acest scop a intrat în combinație o a treia entitate, Sindicatul Bancar din România. Ni se pare greu de crezut că guvernanții vremii, struniți și manipulați de regele Carol al II-lea, chiar credeau că vor mai salva cea mai mare bancă (evreiască) din țară, că nu aveau cunoștință de reala dimensiune a jafului. Totuși, ei au perseverată Sindicatul Bancar (compus prin asocierea mai multor bănci) a pus la dispoziția Băncii Marmorosch, Blank & Co. un pachet de titluri de credit considerate sigure. Pe această bază, Banca Națională i-a mai acordat Băncii Marmorosch, Blank & Co. un credit de 750 milioane de lei, iar apoi a restituit grupării de la Sindicatul Bancar, ce venise în ajutorul băncii, întregul pachet de cambii. “Banca falită a rămas cu milioanele – relatează Radu Negrea -, banca de emisiune (Banca Națională) cu nimic și, ca un fel de garanție pentru restituirea sumei, s-a înființat societatea DISCOM. Fondată ad-hoc de Banca Marmorosch, Blank & Co., societatea Discom a preluat obligația de rambursare a creditului de 750 milioane lei, plus dobânzile, primit de la Banca Națională. Dar de ce? Ministerul Finanțelor i-a concesionat societății Discom, cu mare bunăvoință, monopolul de stat al tutunului, în condiții incomparabil mai avantajoase față de Poștă, concesionara precedentă. Așadar, substanțiala asistență financiară primită de banca comercială în dificultate se recupera printr-o societate paravan, grație generozității statului și cu concursul… fumătorilor. Sau aflat și alte aranjamente, precum legarea plății unei părți din angajamentele băncii a câtorva lucrări publice cu prețuri umflate, iarăși fiind puși contribuabilii să suporte pierderile falitei”. Cu alte cuvinte, ca răsplată pentru dezastrul provocat, patronii evrei ai Băncii Marmorosch s-au ales cu exclusivitatea comerțului cu tutun pe România, în cele mai avantajoase condiții imaginabile, cu comenzi de lucrări publice din partea statului român, plătite de stat la dublu sau triplu decât în condițiile licitării lucrărilor. Scandalul provocat de această lovitură dată banului public a făcut ca, totuși, în cele din urmă să se pună sechestru pe averea principalului acționar și conducător al băncii, evreul Aristide Blank, fără însă ca aceasta să fie scoasă la vânzare. S-a așteptat până în anii ’40, când Blank și-a răscumpărat bunurile în condiții de puternică devalorizare a leului, dar plătind la valoarea acestora din 1931, adică nici 5% din valoare reală a acesteia. Trebuie spus aici că prețul plătit de români în această afacere a fost cu atât mai mare cu cât în aceeași perioadă România s-a văzut nevoită să se îndatoreze cu sute de milioane de dolari de la bănci evreiești străine precum Chase National Bank (grupul Rockefelier) și National City Bank (grupul Morgan).

Banca Națională – Tinta predilectă

Doritța evreilor de a conduce finantele lumii, se poate regăsi în ambiția de a conduce finanțele fiecărui popor în parte, a fiecărei națiuni sau a fiecărui stat, astfel încât să se constituie într-o oligarhie dominantă, într-o aristocrație a banului, sau, mai nou, a tuturor valorilor mobile. Este un fapt cunoscut că Banca Federală a Statelor Unite ale Americii, ce are rolul de bancă de emisie a monedei naționale, dolarul american, este formată din bănci evreiești precum Băncile Rothschild din Londra sau Paris. Respectiva bancă, numită Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrală privată a S.U.A.) este legată la apariția ei de omnipotentul bancher evreu J.P.Morgan, care șia pus la dispoziție în acest scop, în 1913, proprietatea particulară din Georgia. Clanul bancherilor Morgan, (evrei nepracticanți, trecuți formal la creștinism) este implicat în tutelarea organismelor mondialiste precum Comisia Trilaterală și Council of Foreign Relations (S.U.A.), precum și în The Round Table. El completează sau suplinește, după caz, activitatea mondială a clanurilor evreiești Rothschild și Rockefeller. În cazul țărilor românești, crearea unei bănci centrale sub controlul “fiilor lui Israel” a reprezentat o preocupare permanentă a organizațiilor evreiești, prima dintre aceste bănci, așa cum am văzut în cazul Băncii Naționale a Moldovei, soldându-se cu un faliment rapid. Câțiva ani mai târziu, în anul 1866, la București, în urma actului de concesiune semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a înființat de către evreii englezi și francezi, Banca României. Concesiunea era valabilă până în 1903, dar, din rațiuni de stat, după obținerea independenței de la 1877, românii au avut curajul să creeze o alternativă, prin crearea unei bănci naționale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a țării. Nu întâmplător am amintit mai devreme cazul implicării clanului bancherilor Morgan în crearea băncii de emisie a S.U.A., deoarece urmează surpriza. Banca României creată la 1866 conform concesiunii acordata de Cuza, avea în componența sa, ca principali acționari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum și pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceștia țineau sub control și Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (sau “filială”) a băncii de la Istanbul. Obținerea independenței României la 1877 și emanciparea de sub tutela Imperiului Otoman, crearea sa ca stat modern, s-a lovit de o acerbă opoziție a Alianței Israeliților, organizație evreiască mondială cu sediul în Franța. Alianța Israeliților invoca la toate marile puteri, abuzurile la care ar fi supuși evreii de către români. Nu este lipsit de semnificație că tocmai un israelit francez, evreul Isaac Pereire, deținea banca centrală a României, bancă ce avea atribuții de bancă de emisiune și de scont, iar independența României îl putea face să piardă privilegiul emiterii de moneda românească, ceea ce sa și întâmplat, până la urmă, românii văzând cât de puțin le-au vrut binele evreii. Chiar după obținerea prin arme a independenței de către români, evreii și-au folosit toată influența pentru a impune politicienilor români ideea că banca națională, având prerogativa de emitent al bancnotei, trebuie să fie creată de instituții financiare străine, iar capitalul său să rămână preponderent sau total străin. “Un punct de vedere total opus, care a triumfat, aparține oamenilor politici patrioți și constă în folosirea exclusivă a capitalului autohton, pentru evitarea controlului străin asupra pivotului întregii activități bănești din țară”, scrie Radu Negrea (Banul și Puterea, București 1990, Ed Humanitas). Astfel, Parlamentul Român a votat la 17 aprilie 1880 Legea privind “instituirea unei bănci de scont și circulațiune, sub denumirea de Banca Națională a României cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător”. Aceasta a fost o lovitură puternică dată israeliților lui Morgan. Banca Națională a României, deținută de stat (33%) și de fruntașii liberali (67%) a însemnat pasul emancipării financiare a țării, a obținerii de credite neîmpovărătoare pentru români. Ea mai există și astăzi, având (încă!) capital integral de stat, și ar trebui să mai fie încă un simbol al suveranității naționale (este condusă însă de un agent al mondialismului sionist, iar bancnota emisa de B.N.R. în octombrie 2001, cu valoarea de 100.000 lei, conținea simbolul israeliților, Steaua lui David). Odată cu apariția Băncii Naționale a României în 1880, “Banca României”, în realitate a evreilor Grenfell (omul lui Morgan) și Isaac Pereire, a rămas practic o simplă bancă comercială, iar în 1903, când a expirat concesiunea băncii acordată de domnitorul Cuza, activul și pasivul băncii a fost preluat de către The Bank of România Limited, cu sediul la Londra, creație a adevăraților patroni, Morgan și Grenfell, funcționând în România până în 1948 ca sucursală a firmei londoneze. După 1989, guvernator al Băncii Naționale a României a fost aproape fără întrerupere Mugur Isărescu. Despre acesta s-a afirmat că are legătură cu comenzile ocultei financiare internaționale. Mugur Isărescu, ar fi fost recrutat de către Council of Foreign Relations (C.F.R.) în 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe când Isărescu se afla la post. Conducerea C.F.R. (organizație controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller și Rothschild, susținuți de J.P. Morgan) au recrutat destui specialiști, potențiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în țările est-europene. Controlul din start al piețelor est-europene era un scop bine determinat, în funcție de indicațiile “specialiștilor” C.F.R. Totodată, Mugur Isărescu ar fi fost pregătit în vederea accederii la fotoliul de premier, deoarece evreul Petre Roman juca la două capete. De aceea, “soluția Mugur Isărescu” a fost înaintată ori de câte ori a fost situația unei crize majore. “Datorită evoluției evenimentelor post-decembriste – scria un săptămânal românesc în 1999 – s-a recurs la funcția de guvernator al Băncii Naționale a României, poziție cheie de altfel pentru finanțele României și de pe care nu i-a nemulțumit pe stăpânii săi. C.F.R. acționează pe baza pârghiilor financiare de care dispune organizația, controlând inclusiv Federal Reserve Bank, banca investită cu coordonarea rezervei federale a S.U.A. și emiterea dolarului ca monedă, precum și principalele organisme financiare mondiale, F.M.I. și Banca Mondială. Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens război mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greșeala făcută de România prin plata datoriei externe și exemplificând prin țări care au mari împrumuturi, dar nivel de trai mai crescut, sugerându-se că o țară se poate dezvolta prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principala formă de control al unei țări este cea financiara – specialitatea C.F.R.”. Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispozițiile C.F.R., a fost devalorizarea masivă a monedei naționale, politică monetară și împrăștierea la o rată derizorie a tuturor creanțelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susținut și de prim-ministrul impus de media, de fapt de oculta financiară, Theodor Stolojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială. Pentru îndepărtarea eventualilor investitori, necontrolați de C.F.R., în 1991 Th. Stolojan a naționalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investițiile străine, scăpate de sub controlul și manipularea ocultei de laNew York. Un alt aspect demn de menționat l-au constituit jocurile interbancare “permise și încurajate” de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, INC Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Națională a României s-a făcut vinovată de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, impuse de altfel prin legislație (care-I conferea obligația de control și intervenție) în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank, Credit Bank, Banca Dacia Felix, Banca Internațională a Religiilor. Conducerea Băncii Naționale a României a cunoscut exact marile fraude de la Bancorex, pe care le-a acoperit. În afara celor două miliarde de dolari ce au dispărut din România, B.N.R., care poseda toate pârghiile necesare pentru a preveni scurgerile financiare din România, le-a acoperit prin cererile de trecerea la datorie publică a creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor grupări mafiote. Deși B.N.R. are o Direcție de Supraveghere și Control Valutar nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei, care, obținută în urma tranzacțiilor externe, nu a mai intrat în țară (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac și industrie ușoară). “Faptul că Isărescu ar fi fost recrutat de C.F.R. poate fi susținut de motivul că niciodată, indiferent de interesele politice, Mugur Isărescu nu a putut fi schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei [sale] cu cetățeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu, inclusiv F.M.I. și Banca Mondială jucând cu asul Isărescu în mânecă, amenințând cu sistarea oricărei creditări în cazul schimbării acestuia”. Trebuie arătat că numirea lui Mugur Isărescu ca prim ministru al României, la sfârșitul anului 1999, a contribuit la desăvârșirea marilor infracțiuni desfășurate la Fondul Proprietății de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel Beraru și privatizarea Hotelului București (infractori Eliahu Rasin și Robert Badner, alături de Radu Sârbu). Astfel, privatizarea Hotelului București era anchetată la sfârșitul anului 1999 de Corpul de Control al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de stat Ovidiu Grecea, când președintele României, Emil Constantinescu, dă o adevărată lovitură de stat destituindu-l pe premierul Radu Vasile și înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat secretarul de stat Ovidiu Grecea a fost destituit la rândul său, iar controlul efectuat la F.P.S., control ce trebuia să conducă la destituirea președintelui Radu Sârbu, a fost brusc stopat, iar Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al României, în timp ce dubioasele afaceri de la F.P.S. și-au urmat nestingherite cursul. La nici un an de la numirea sa ca prim-ministru al României, îl regăsim pe Mugur Isărescu drept candidat la președinția României. Cine era Isărescu, se poate întreba oricine! Fără a face politică, fără a fi o personalitate propriu-zisă, destul de anost, el este propulsat din 1990 guvernator al Băncii Naționale a României, prim-ministru al României și apoi candidat la președinția țării, având o largă susținere politică. Se cunoaște războiul declarativ de la începutul anului 2001 dintre noul prim-ministru Adrian Năstase și reîntorsul guvernator la Banca Națională a României, Mugur Isărescu. În vederea compromiterii politice a unui potențial viitor contracandidat la președinția României, A. Năstase (anagrama lui “e Satanas”) îi promitea chiar lui Isărescu că îl va destitui cu tam-tam din fruntea Băncii Naționale, și luase alături de sine în acest scop atât Curtea de Conturi (a cărei anchetă la B.N.R. a rămas, până la urmă, practic ascunsă de ochii opiniei publice – noi o vom publica, totuși, într-un număr viitor), dar și pe “fiorosul” secretar de stat Ovidiu Grecea, reinstalat ca șef al Corpului de Control al Guvernului. Ce s-a întâmplat, până la urmă, cu războiul Năstase-Isărescu nu s-a mai aflat. O tăcere inexplicabilă s-a așternut peste gălăgioasa dispută. De fapt, stăpânii oculți din S.U.A. ai celor doi i-au pus să facă pace, iar pionii au fost sacrificați (Ovidiu Grecea a trebuit să plece la capătul lumii ca ambasador al României).

Banca Dacia Felix, Cadou guvernamental prietenilor israelieni și mafiei calabreze

După eforturi constante și o încrâncenare disperată, sprijinite însă de ajutorul politic nemijlocit al guvernului Adrian Năstase, care prin Ordonanța Guvernamentală nr. 68/2001 a dărâmat lupta de peste 5 ani a Băncii Naționale a României, falimentara Bancă Dacia Felix a fost redeschisă oficial în anul 2001 de către noul său proprietar, grupul israelian “Robinson”, reprezentat la vârf, la un moment dat, de agentul Mossad Liviu Alfred Mandler. Prin preluarea falimentarei bănci Dacia Felix, grupul israelian al lui Fredy Robinson a devenit, printre altele, din anul 2000, proprietar al postului de televiziune Tele 7 ABC. Preluarea conducerii acestui post TV de către tandemul israelian Robinson-Mandler a condus la rapida debarcare din schema de programe a incomodului ziarist Dan Diaconescu, fapt ce l-a de determinat pe acesta din urmă să întreprindă eforturi supraomenești pentru a înființa postul de televiziune OTV, post care însă a fost interzis ulterior la solicitarea a trei organizați evreiești. Banca Națională a României s-a străduit nestrămutat până în Mai 2001, să declare falimentul Băncii Dacia Felix, fiind obligată de lege să recupereze prejudiciul adus statului român de peste 100 milioane de dolari. În acest scop a fost obținută chiar și numirea lichidatorului, firma Price Waterhouse Coopers, fapt ce trebuia să declanșeze recuperarea celor 100 milioane USD. Cităm un fapt senzațional din raportul lichidatorului, anume că israelienii și-au ales ca recuperator pe chiar unul dintre falimentatorii băncii: “La 3 martie 1999, s-a încheiat un contract de colaborare între Banca Dacia Felix [respectiv președintele acesteia, Liviu Mandler] și Ion Ilie Mania, având ca obiect recuperarea unor credite [datoriile către bancă]…, pentru care Ion Ilie Mania primește un comision de 5% din recuperări, plus o sumă pentru cheltuieli de 50.000 de dolari pe an”. Însă Ion Ilie Mania este omul mafiei italiene. Indiferent de bârfele dâmbovițene referitor la sora premierului Năstase, Dana Barb, precum că aceasta n-ar fi străină de apariția Ordonanței Guvernamentale ce i-a favorizat tranșant pe israelienii de la Banca Dacia Felix (re-denumită în prezent EUROMBANK), prin faptul ca a fost directoare a reprezentanței din România a firmei de avocatură evreiești cu sediul central în Wall Street-New York, Herzfeld & Rubin, firmă ce s-a ocupat în România de interesele Băncii Dacia Felix, motivarea gestului guvernanților este legată și de confidențiale interese economice și politice, de apropierea lor de agenții Mossad și de aranjarea cu cercurile evreiești americane a vizitei în S.U.A., atât pentru premierul Adrian Năstase, cât și pentru președintele Ion Iliescu. Oricum, paginile de internet ale firmei Herzfeld & Rubin o prezentau până recent pe sora primului ministru, Dana Barb, ca pe o redutabilă economistă ce face parte din rândurile staff-ului firmei. Afirmație ridicolă, pentru că Dana Barb nu vea studii economice. Surpriza vine din altă direcție: directorul central al Herzfeld & Rubin, firmă cu puternică activitate în România, este evreul Mark Meyer, de ale cărui servicii a beneficiat Adrian Năstase în S.U.A., așa cum am arătat în capitolul Personajele cheie ale afacerilor israeliene (poziția: despre Mark Meyer). Recuperatorul bancar al israelienilor va recupera pentru tandemul Robinson & Mandler și cele circa 100 milioane dolari, bani care însă ar fi trebuit recuperați de lichidatorul englez pentru statul român, dacă nu ar fi intervenit politic guvernul Năstase, cedând datoria băncii către stat pentru numai 22,5 milioane dolari, conform următorului aranjament: la trei zile de la încasarea sumelor recuperate, Dacia Felix (respectiv tandemul Robinson-Mandler, cu executorul Mania) va plăti 25% din sumele încasate către Banca Națională a României și către C.E.C. Cine este însă acest recuperator? Recuperatorul Ion Ilie Mania este chiar unul dintre acționarii semnificativi ai băncii de pe vremea când, în 1993, 1994 și 1995, sute de români își depuneau la bancă economiile. Este, pentru cine va cerceta faptele, unul dintre principalii actori care au împins banca în faliment. Firmele sale, cu care a obținut creditele de la Dacia Felix, sunt STIMA INGINERING s.r.l, LIROM s.r.l, MATAL STAR s.r.l. și STIMEL ș.a., firme ce s-au bucurat din plin mai apoi de falimentul băncii.Om al mafiei calabreze, N’Dragheta, Ion Ilie Mania este unul dintre cele mai controversate personaje ce au apărut în România după 1989, deși pozează în onorabil om de afaceri român, iar poliția și-a făcut un obicei din a nu-l deranja. În cadrul mafiei calabreze poartă titlul de “adjutore”. Acest titlu îl poartă acceptații, cei ce nu fac parte din Familie, unde se impune rudenia de sânge, iar rolul lor este acela de consultanți financiari și plasatori de capital negru în afara Italiei, în vederea spălării banilor. Legislația dură antimafia din ultima vreme din Italia, și implicarea directă a F.B.I., a obligat mafia calabreză să caute alte teritorii de operare. Condamnat penal în timpul regimului socialist, Ion Ilie Mania reușește să ajungă în Italia încă din vremea lui Ceaușescu, unde obține cetățenia italiană, dar totodată se ocupă intens de cariera sa infracțională, întors în România după 1989, Ion Ilie Mania s-a bucurat de statutul de “investitor străin”, dând de fapt tun financiar după tun, dar sa făcut remarcat mai ales prin tunurile de la Banca Dacia Felix, unde a reușit, prin firmele sale, să ocupe poziția de acționar semnificativ al băncii, forțând astfel banca să îi acorde credite neperformante, pe care evident nu le-a mai rambursat, ocupându-se totodată de distrugerea unuia dintre cei mai importanți acționari, Sever Ion Mureșan, și de falimentul băncii. Odată falimentată, deponenții români ruinați, Banca Dacia Felix a fost “cumpărată” de la ArcomS.A. pe nimic de către agenții israelienii trimiși de Fredy Robinson, deși banca avea de recuperat creanțe de peste 100 milioane de dolari americani, fapt care ne duce cu gândul că încă de la început Mania a acționat în mod mafiot pentru a le servi israelienilor banca pe tavă. Printre victimele lui Ilie Mania din privatizarea românească s-au aflat la un moment dat întreprinderile românești Oțelul Roșu Brașov, Înfrățirea Oradea și Electrotimiș (pe aceasta din urmă acaparând-o – ca și pe celelalte două – prin ingineria unei societății mixte, metodă consacrată, în care deținea 52% din capitalul social, și prin intermediul căreia, în perioada 1997-1998, a smuls credite nerambursate de la Banca Română de Dezvoltare de mai multe sute de mii de dolari americani). În general, după ce a devalizat întreprinderile luate de la stat, după ce le-a împovărat de datorii la bănci, “Nașul” Mania le-a vândut “fraierilor”. În scopul de a-și atrage protecția Poliției Române, în vremurile bune ale Băncii Dacia Felix, Ilie Mania a intermediat sponsorizarea clubului sportiv Dinamo (club al Ministerului de Interne), dar și-a tras și o frumoasă sumă în folos personal din această afacere. Despre relațiile sale cu Poliția Română, vă vom reda un interesant episod, care îl are la bază pe Gheorghe Stan, secretar C.A. la Dinamo pe vremea când Mania sponsoriza clubul. În cursul lunii iunie 1998, pe terasa Restaurantului Cina din București, apare un grup de italieni (de la firma FIN PART-Milano) reprezentați și susținuți de Ion Ilie Mania pentru a avea discuții prealabile neprotocolare cu oficiali din cadrul Fondului Proprietății de Stat privind preluarea de către italieni a Restaurantului Cina sau a Hotelului București. Ion Ilie Mania fiind însă căutat de Interpol, și de aceea neputându-se afișa prea des, principalul actor al acestor negocieri era unul dintre oamenii săi de încredere, colonelul în rezervă Gheorghe Stan, fost șef al serviciului juridic din Ministerul de Interne și profesor la Academia de Poliție. Controlând practice și serviciul de cadre al ministerului, Gh. Stan avea și are intrare la o parte dintre șefii poliției române, fiind totodată deschizătorul de uși pentru Ilie Mania. Stadiul negocierilor îi era prezentat zilnic lui Mania de către Stan, în biroul secret al adjutorelui de pe Calea Victoriei, situat deasupra magazinului Steilmann, bârlog pe care nici Interpolul nu l-a dibuit în acea vreme, pentru că… n-a vrut politia română. Aici au participat la discuții confidențiale și unii funcționari ai F.P.S., directori ai Hotelului București, aici a fost elaborat chiar și conținutul a ceea ce trebuiau să devină ulterior hotărâri și mandate ale Fondului Proprietății de Stat (așa cum este mandatul de validare a unei hotărâri A.G.A. privind preluarea patrimoniului Hotelului București de la firma franceză Pargest la firma italiană Fin Part). Trebuie arătat că în toată această perioadă Ion Ilie Mania era dat în urmărire prin Interpol, deoarece din 1990 Guarda di Finanza Italiana obținuse condamnarea sa la închisoare pentru fals și uz de fals. Faptul că Gheorghe Stan a rămas atașat de hoteluri și restaurante, este dovedit de faptul că în prezent acesta s-a lipit de Dan Matei Agaton (ministru în guvernul Adrian Năstase), devenind șeful serviciului juridic al Ministerului Turismului. Or, cel mai mare succes al Ministerului Turismului este preluarea de la A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.) a privatizărilor din turism. Întreaga activitate financiară din România a lui Ion Ilie Mania s-a ancorat permanent de legăturile sale italiene. Inițial a folosit o scrisoare de garanție falsă prezentată ca fiind emisă de BANCA DE NAPOLI, filiala Brescia pentru a obține cu firmele sale un credit de la Banca Dacia Felix de 20 miliarde lei și 2,5 milioane dolari. A contractat apoi noi credite, până la 20 milioane de dolari, garantate cu altă scrisoare de garanție falsă (8900/363/29.12.1994) pe numele aceleiași bănci italiene. A “donat” apoi un milion de dolari grupului de avocatură Charles Poncet dinGeneva. Un anume avocat Laurent Kaspere, membru al grupului, devenit judecător de instrucție, a fost determinat de Ilie Mania să ceară punerea sub acuzare a rivalului său de la Banca Dacia Felix, Sever Mureșan. Acest Kaspere a fost însă între timp condamnat la doi ani închisoare, întrucât împreună cu alți escroci, precum și cu Charles Poncet, au împins în faliment firma Noga Hilton dinGeneva. Referitor la Fredy Robinson, noul proprietar al Băncii Dacia Felix, este cunoscut că este proprietarul mai multor cazinouri, inclusiv în Rusia, mai recent deschizând chiar și un cazino pe… internet. Mai puțin știut este însă că Fondul Proprietății de Stat, însărcinat să facă privatizarea în România, pe vremea când era condus de Sorin Dimitriu (dar nu numai), și-a deschis în Israel o reprezentanță al cărui președinte, numit și plătit de statul român, era chiar mercenarul Mossad-ului, Fredy Robinson. Multe dintre privatizările românești au fost anticipate în birourile din subordinea sa, Robinson bătând aicipalmaîn numele statutului român cu investitori de talia infractorului israelian Sorin Beraru (Bergovici), marele tunar al economiei românești. Pentru a demonstra apartenența lui Liviu Alfred Mandler la agenția israeliană de informații (Mossad), vom evoca un scurt episod din tinerețea sa, când alături de alți colegi din forțele de securitate israeliană, a participat la un comando rămas celebru, împreuna cu acei colegi de arme. Mandler apărea la un moment dat coproprietar cu Robinson al marelui Cazinou Vernescu din București. De fapt, toate cele opt cazinouri din București aparțin unor evrei israelieni, fiind folosite pentru spălare de bani și expatriere infracțională de mari fonduri din România cătreIsrael, rezultate în urma desfășurării activităților ilicite. Acțiunea Mossad la care ne referim, cu participarea activă a lui Mandler, s-a desfășurat la 4 iulie 1976 și a fost numită Fulgerul. Atunci, debarcând din avioanele venite de la 4.000 km distanță, agenții israelieni au reușit să elibereze din mâinile teroriștilor ostaticii evrei capturați pe aeroportul internațional Entebbe din Uganda.

Falimentul Bancorex, Prima Bancă Română (Banca Română de Comerț Exterior)

De câțiva ani, România a intrat în atenția Grupului Bilderberg, scopurile acestei societăți secrete mondialiste fiind, în ceea ce ne privește, monitorizarea și dirijarea strategică a procesului de privatizare, pentru a se asigura trecerea proprietății de stat în mâinile cercurilor fidele grupului în vederea integrării României în procesul globalizării. Două dintre cele mai importante persoane care au fondat Grupul Bilderberg sunt magnații bancheri evrei, reprezentanți ai celor două clanuri financiare mondiale, David Rockeffeller și Edmund Rothschild, cu precizarea ca Rockeffeller nu este evreu practicant și familia este convertită formal la baptism. Pentru a înțelege sensul faptelor ce vor fi evocate în continuare, reproducem unul dintre cele mai celebre citate din David Rockeffeller: “Suntem în pragul unei transformări globale. Trebuie să declanșăm o criză majoră (economică, militară, politică, socială, educativă, religioasă) și toate națiunile vor accepta Noua Ordine Mondială”.

Constiturea grupului: În anul 1954, la hotelul Bilderberg din Oosterbeek Olanda, prințul Bernhard al Olandei a reunit în cadrul unei prime “conferințe” circa 120 de personalități din înaltele finanțe ale Europei, Statelor Unite ale Americii și Canadei, punând bazele unei noi organizații “neoficiale” ce avea să fie cunoscută de acum ca fiind Grupul Bilderberg, cea mai puternică societate secretă din lume. Prințul Bernhard de Olanda, recunoscut mason, prin apartenența sa la familia regală de Habsburg ar avea o ascendență în împărații romani, dar pretindea totodată a fi descendent din Casa lui David, deci din familia aristocrată evreiască. Organizarea de către prinț a Grupului Bilderberg, a fost direct sprijinită de către societățile secrete sioniste și mondialiste, de către C.I.A., dar în primul rând de către Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cea mai puternică organizație secretă oligarhică din S.U.A. ce activa deja pentru mondializare (susținută totodată de aceiași doi bancheri evrei: Rockeffeller și Rothschild). Organizația este condusă de un comitet de conducere, compus din 39 de membri (24 europeni și 15 americani) împărțiți în trei comisii de specialitate a câte 13 membri fiecare. Toți cei 39 de membri ai comitetului aparțin și altor organizații secrete mondialiste sau sioniste (Illuminati, marile loji masonice, Vaticanul etc.). Acest comitet își are sediile în Elveția și stabilește persoanele ce vor participa la întrunirile anuale în plen (“consfătuiri”). Datorită țelurilor principale ale organizației, formulate încă din 1954 de către prințul Bernhard al Olandei – un guvern mondial pentru începutul mileniului trei, globalizarea economică mondială (o lume unică) și o armată globală prin ONU -, precum și datorită faptului că membrii grupului sunt cei mai puternici industriași, oameni de stat, bancheri și intelectuali, Grupul Bilderberg este numit și “guvernul mondial Nevăzut”. Tot comitetul, compus din de trei ori treisprezece membri, este acela ce stabilește ce fel de politici și planuri vor fi discutate în cadrul întrunirilor. Nu vor participa totuși la aceste “consfătuiri” secrete decât acele persoane ce au dovedit loialitate nestrămutată intereselor Rockeffeller-Rothschild. Orice plan adoptat în cadrul întrunirilor anuale ale Grupului a fost pus în practică într-o perioadă de maximum doi ani. Cu toate acestea nu toți participanții sunt neapărat inițiați în scopurile secrete finale ale conspirației mondiale a liderilor, ci pot fi doar reprezentanți ai unor comunități și grupuri de interese. Milton William Cooper , fost ofițer al serviciului secret al Marinei Militare a S.U.A., a afirmat textual, în urmă cu mai mulți ani: “Când eram la Secret Service, am citit că cel puțin o dată pe an, poate chiar de mai multe ori, două submarine nucleare se întâlnesc pe o bază construită sub calota polară, de gheață. Reprezentanții Uniunii Sovietice se întâlnesc cu comitetul politic al Grupului Bildeberg. Această metodă de întâlnire este unicul mod de a păstra secretul, departe de interceptări și microfoane”. Aceleași fapte relatate de căpitanul Cooper au fost relatate și în cadrul unei ediții a emisiunii Scientific Report (cel mai respectat program științific din Marea Britanie) a postului B.B.C.. Dar peste nici două zile, postul dezminte veridicitatea faptelor relatate, fapt unic și fără precedent în istoria emisiunii de la B.B.C. Între timp are loc și un atentat cu bombă asupra căpitanului Cooper, acesta pierzându-și un picior. Ultimele informații publice acreditează ideea că acesta a fost mai recent asasinat. Cel mai puternic braț al grupului este însă ceea ce se cheamă Comisia Trilaterală (Europa occidentală, America de Nord și Japonia). Comisia se vrea o “agenție particulară” cu scopul declarat la înființare, în 1973, de a realiza o cooperare între cele trei regiuni “în cadrul unei Noi Ordini Mondiale”. Înființarea Comisiei Trilaterale, numită mai rar și G3 (a se vedea capitolul: “De la G7, la G3”, din Instituțiile Financiare Internaționale de A.F.P. Bakker, lucrare ce stă la baza cursurilor economice ale mai multor universități occidentale), a fost stabilită în cadrul întâlnirii Grupului Bilderberg din 1972, la propunerea bancherului Rockeffeller. Informației cuprinsă în următoarele zece rânduri nu îi putem nici dezvălui sursa, nici nu putem preciza întocmai identitatea protagoniștilor, din motive de siguranță. Este cazul a doi ofițeri din cadrul Serviciului de Informații Externe, serviciul de spionaj al României, tată și fiu. Tatăl, un cunoscut general al acestui serviciu secret, a dispus analiza informativ-operativă a ceea ce părea să fie la început tentativa penetrării economiei românești de către grupuri financiare apropiate unor servicii secrete străine. Surpriza a apărut atunci când agenții români au reușit, mergând pe acest fir, să intre chiar în posesia unui material programatic al Grupului Bilderberg privind România, în care se vorbea chiar de necesitatea desființării Bancorex, foarte puternica bancă românească până în 1989. Din nefericire, respectivul general S.I.E. a decedat în urma unui atac de cord, înainte ca să apuce să finalizeze cercetarea informativă și raportul special către C.S.A.T. Fiul generalului, la rândul său ofițer S.I.E., s-a adresat ulterior unui săptămânal român, arătând dosarul privind Grupul Bilderberg unor ziariști de investigații speciale, dar și fiul a dispărut la rândul său în condiții misterioase, înainte de a apuca să predea materialele redacției respectivului săptămânal. Tot ce mai putem spune este că pagina 3 a acestui săptămânal a speriat serviciile secrete românești prin dezvăluirile “de la sursă”. Recent premiata bancă olandeză ABN AMRO, ca fiind cea mai activă bancă din România (după falimentul Bancorex), este în realitate deținută de familia bancherului Rothschild (Grupul Bilderberg), numele complet al băncii fiind ABN AMRO Rothschild. Or, guvernarea țărănistă, în 1997 îl numește la conducerea celei mai mari bănci românești, BANCOREX, pe evreul român Andrei Florin Ionescu. (Mandatul a fost pus în aplicare de la F.P.S. de către Tudorel Dumitrașcu, același personaj care, în calitatea sa de director general, împreună cu evreul american Phillip Bloom, au dat un tun financiar de l milion de dolari statului român la întreprinderea aviatică Romaero-Băneasa, lui Dumitrașcu punându-i-se sechestru asiguratoriu pe avere pentru această faptă.) Instalat la conducerea BANCOREX, evreul Ionescu are ca primă grijă numirea pe funcția de șef al Direcției Plasamente Bancare a evreicei Rachel Sargent prin transfer de la Direcția Securities a băncii ABN AMRO, permițându-i-se astfel acesteia să facă plasamente din capitalul băncii românești de stat pe piețele externe. Până la falimentul băncii, cerut insistent statului român tot de organismele internaționale, Rașela a avut grijă să disperseze banii băncii și totodată să spioneze intens banca. Serviciul de securitate al BANCOREX a tras puternice, dar inutile, semnale de alarmă, împreună cu Serviciul Român de Informații, asupra următoarelor aspecte: Rașela Sargent a introdus în BANCOREX, după orele de program, chiar și sâmbăta și duminica cetățeni străini, a cerut și obținut fișele tuturor marilor clienți pe care le lua și acasă, a cerut și obținut fișele băncii pe grupe de activități, nu a prezentat rapoartele de deplasare în străinătate (lunar câte 5 zile la Londra), a încercat să intre în posesia datelor Direcției de Operații Speciale (fișe și conturi M.I., S.I.E., S.R.I., M.Ap.N., S.P.P., Transmisiuni speciale etc.). Ca să nu fim suspectați de rea-credință, vom reproduce numai una din relatările corecte din ziarele cotidiene ale vremii, legat de falimentarea BANCOREX. În mod curios, cele mai multe organe de presă s-au ferit să arate obârșia evreiască a “terminatorului” BANCOREX, Florin Andrei Ionescu: “în urma unei schimbări huidumești (cu încălcarea Legii 31 și a Legii bancare) petrecute vineri, 14.03.1997, după ora 18°°, prin Gheorghe Ionescu și Dumitrașcu Tudorel (oamenii F.P.S.-ului), Răzvan Liviu Temeșan este înlocuit cu Florin Andrei Ionescu… Temeșan lăsa BANCOREX-ului un volum de afaceri de 14.195 miliarde lei cu o pondere a creditelor restante de 7,9 miliarde, cu provizioane specifice de risc de 1.168, 6 miliarde lei. Banca era cotată de către Thompson Bank Watch INC cu rating pe termen lung BBB și pe termen scurt A2, iar conducerea băncii era “bine văzută” (well regarded). Temeșan a luat banca la 170 milioane dolari și a adus-o la 740 milioane dolari. Florin Andrei Ionescu – “Terminatorul”. Analiza activității lui Florin Andrei Ionescu, “terminatorul”, atestă că 74% din creditele aprobate de el sunt neperformante; 68% din creanțe date la particulari; finanțarea importurilor de petrol a fost preluată de băncile străine, Bancorex pierzând numai în acest caz cam 60 milioane de dolari pe an prin demolarea acestei afaceri, a forțat lichidarea datoriilor pe care le avea Compania Națională de Petrol; a primit de la buget 4.500 miliarde de lei cu care a cumpărat datoriile lui George Constantin Păunescu, încercând să-l bage în faliment și transformându-l dintr-un bun platnic într-un rău platnic; Florin Andrei Ionescu n-a plătit cei 507 milioane de dolari la extern, ba, mai mult, Bancorex a rămas și fără cele 10 rafinării românești pe care le putea vinde cu aproximativ 2 miliarde de dolari sau le putea exploata ca bancă în contul statului român. Dar cea mai mare aberație a lui Florin Andrei Ionescu, pe lângă o extrem de bună potriveală cu dl. Mugur Isărescu (cel care a devenit guvernator al Băncii Naționale a României fără să aibă măcar «o oră de bancă»)… a fost inventarea unei aberații numită profit comparat (de neregăsit în nici un manual bancar), pe care a estimat-o la 740 miliarde de lei și pentru care a plătit impozit real de 315 miliarde de lei și, ca să concluzionăm, n-a introdus cheltuielile în bilanț; adică, pe scurt, a falsificat bilanțul. În septembrie ’97 banca avea fonduri cifrate la 900 miliarde de lei. Nu credem că dl. Mugur Isărescu n-a lecturat, ca «păstor» al tuturor băncilor, și bilanțul acestei bănci; deci, totul s-a petrecut cu știrea lui!… La plecarea din Bancorex, Florin Andrei Ionescu a primit despăgubiri personale de 380 milioane lei. “Trebuie arătat că evreica Rașela Sargent nu a acționat singură în interiorul Bancorex, ci împreună cu cel care chiar i-a semnat angajarea, cu vicepreședintele băncii, Dragoș Andrei, care și el venea prin transfer tot de la banca ABN AMRO. “Dragoș Andrei a organizat comitetele de direcții în lipsa președintelui…, aprobând pe ascuns diferite materiale și, totodată, a emis astfel niște hotărâri ilegale (fiind președintele Comitetului de Credite, ca urmaș al lui Florin Andrei Ionescu, a dat multe/mari credite fără garanții sau, din contră, a sufocat firmele neprotejate politic – există depoziții în acest sens, care atestă vulgaritatea refuzului, gen “nu vrea p… mea” –  n-a recuperat nici unul din creditele neperformante; a stopat executarea unor creanțe neperformante;… A încălcat normele Bancorex de angajare și promovare, lăudându-se că e prieten cu [fiul președintelui României] Dragoș Constantinescu și cu șeful S.I.E. [Cătălin Harnagea]…; a agreat ca Rachel Sargent să angajeze străini pentru diverse expertize nefinalizate, cu tariful de 230 de lire sterline pe oră. A pierdut 40% din clienții băncii, inclusiv și prin redinjare, către ABN AMRO BANK”. Lovitura finală dată de fostul (?) angajat al băncii lui Rothschild, Băncii Române de Comerț Exterior, al cărei vicepreședinte era acuma (om al mafiei politice de la Cotroceni și al șefului S.I.E., după cum se lăuda), a fost aceea de a contribui la montarea împreună cu Banca Mondială și cu Fondul Monetar Internațional a închiderii băncii: “în vara anului 1998, fiind inclus în suita premierului Radu Vasile, cu ocazia vizitei pe care primul-ministru a efectuat-o în S.U.A., fără știrea și aprobarea atât a premierului, cât și a consiliului de administrație al băncii, Dragoș Andrei a cerut sprijinul B.M. și F.M.l. «pentru reorganizarea și privatizarea Bancorex», oferindu-se să le pună la dispoziție datele și documentele necesare, reprezentând cele mai intime date ale băncii”. De aceea, la sfârșitul anului 1998, F.M.I. și Banca Mondială s-au prezentat la președintele Bancorex, Vlad Soare, pentru a pune în aplicare agreement-ul. Acesta a rămas uimit când a aflat ce pusese la cale cu organismele financiare internaționale adjunctul său, anume “ideea ca, pentru a înghiți banca comercială a României, aceasta trebuia comprimată și, după schimbarea proprietarului, lăsată să revină la cel puțin valoarea inițială”, după care i-a dat afară din biroul său pe emisarii F.M.I. și Băncii Mondiale. Ulterior, aceștia au făcut presiuni și au obținut de la statul român falimentul celei mai mari bănci românești, însă după îndepărtarea lui Vlad Soare (care întocmise un plan de salvare a băncii) și numirea de către Banca Națională a României ca secretar general al Bancorex a lui Alexandru Pușcaciuc, al cărui trecut era legat de un anume evreu american Gerald (Gerry) Guterman cu care se combinase într-o tentativă de privatizare a Băncii Dacia Felix. (Citatele au fost reproduse după ziarul Cotidianul din 10 martie 1999.) Un alt mare cotidian central anunța în numărul său din 22 ianuarie 1999 că un director din Bancorex, apropiat unor servicii secrete, a transferat ilegal o foarte mare sumă din conturile băncii în acelea ale unei bănci Rothschild.

Banca Internatională a Religiilor falimentată prin F.N.I.

O mână de oameni de afaceri s-au grupat în Centrul Internațional Ecumenic, o organizație din care făceau parte Banca Internațională a Religiilor și mai multe firme private, ce acopereau domenii de activitate de transport feroviar, construcții, pază și protecție, leasing, recuperări bancare. Dacă Centrul și-ar fi atins planurile declarate, ar fi cuprins un fond de investiții, reviste, un post de televiziune, un centru de sănătate și chiar o Academie Internațională pentru Studiul Istoriei Culturii și al Religiilor. La constituirea capitalului acestei bănci românești au contribuit Mitropoliile Olteniei și Moldovei, Biserica Armenească, Cultul Penticostal, Muftiatul de la Constanța, Casa Regală din Arabia Saudită, S.N.C.F.R, și alte societăți românești. Din 1994 banca a atras peste 300.000 de deponenți persoane fizice ai căror bani au fost pierduți în ingineriile falimentare. Dintre cei doi vicepreședinți ai băncii unul era evreu, Ilie Șimon, dar Ion Popescu, presedintele băncii, într-un articol pe care l-a semnat în Economistul din 29.03.1994 arăta că un important rol în demararea și coordonarea activității băncii îl poartă un israelian numit Zimmermann. Într-un studiu asupra activității masoneriei din România se arată, legat de momentul inaugurării Băncii Internaționale a Religiilor: “Același dr. Ion Popescu (minoritarii și-au luat, de regulă, nume de familie românești!), își exprima uimirea că la inițiativa lui de fundamentare a băncii în cauză era flancat pe de o parte de un arab din Arabia Saudită și, de cealaltă parte, de un evreu din Israel. Ambii care îl flancau la inaugurarea băncii, erau… masoni. Să mai amintim, în acest sens, că țelul masoneriei este tocmai sincretismul religios și impunerea ei ca religie unică, mondială”. (M. Fandarat, Francmasoneria și clasa politică) Trebuie să arătam un detaliu deosebit de important: Șeful Direcției Juridice a băncii, în perioada 1999-2001 a fost Șandru Ion, fost șef al oficiul juridic al Securității și mai apoi al S.R.I., om de încredere al nr. 2 din S.R.I. Mircea Gheordunescu, care l-a rândul său se ocupa de relațiile externe ale serviciilor secrete românești, inițiind o strânsă colaborare și prietenie cu serviciul secret israelian, Mossad-ul. Înainte de a ajunge la conducerea direcției juridice (“consilier expert”) a Băncii Internaționale a Religiilor, unde l-am vizitat personal în acea perioadă, “securistul” I.Șandru trecuse ca jurist pe la Bancorex, filiala Lipscani, (unde nu avea cum să fie străin de creditele neperformante acordate ilegal de Capetti), apoi la Hotel București, folosindu-se de informațiile obținute pentru a le pune la dispoziția israelienilor interesați în privatizare. Este vorba de faptul că Șandru era plătit drept consilier de președintele SitracoCenterdin București, israelianul Eliahu Rasin (astăzi inculpat și fugit din România). Ion Șandru, pentru a-l ajuta pe Rasin, sesizează Poliția Capitalei în numele Băncii Internaționale a Religiilor împotriva partenerului acestuia în privatizarea Hotelului București, Ionel Ruse. Poliția îl arestează în Elveția pe Ruse cu mare tamtam, iar judecarea acestuia pentru “un prejudiciu” de un milion de dolari adus Băncii Internaționale a Religiilor ținea prima pagină a tuturor ziarelor. În realitate creditul luat de Rusede la bancă fusese acoperit prin garanțiile depuse, iar banca nu fusese prejudiciată de acesta. Dar atât poliția cât și presa fuseseră deja manipulate și folosite. Li s-a dat un os de ros, în timp ce adevărații jefuitori ai băncii (reclamanți ai lui Ruse) își vedeau liniștiți de afacerile murdare. Evident, instanța de judecată l-a găsit nevinovat pe Ionel Ruse și l-a achitat, după ce stătuse însă mai bine de doi ani în arestul preventiv al poliției, adică la închisoare. În acest timp, conform planului demarat prin acțiunea lui Șandru, israelianul Eliahu Rasin a reușit să își însușească toate părțile sociale ale firmei lui Ruse, Noni Voiaj s.r.l., care cumpărase Hotelul București de la Fondul Proprietății de Stat (a se vedea capitolul despre privatizarea Hotelului București). Cei peste 300.000 de cetățeni veniți “în numele Domnului” să-și depune economiile la B.I.R. nu bănuiau că, în spatele băncii, își vârâseră coada interese oculte, iar suma totală a depunerilor atrase de B.I.R. de la cei 300.000 de depunători drept-credincioși (mai degrabă creduli) se ridica, la sfârșitul anului 1999, la 2.236 miliarde de lei! Povestea tenebrelor financiare de la B.I.R. duce la celebra hoție patronată de către escroaca evreică Maria Vlas, refugiată temporar în Israel, de la Fondul Național de Investiții, F.N.I. devenind al doilea acționar majoritar al Băncii Internaționale a Religiilor. Deloc întâmplător, crahul F.N.I. s-a declanșat cu trei săptămâni înainte de declararea oficială a falimentului B.I.R. Această asociere a fost ținută în mare taină de către toți cei implicați, inclusiv de către autorități. Raportul lichidatorului numit de Banca Națională a României (B.N.R.) dezvăluie că ultimele două majorări de capital de la Banca Internațională a Religiilor au fost făcute ilegal. Astfel, S.I.F. Oltenia și Fondul Național de Investiții (Maria Vlas) au înhățat o halca din B.I.R. fără aprobarea B.N.R. Pentru a ascunde dezastrul din interiorul băncii, în 1998 conducerea B.I.R. a falsificat bilanțul, raportând un profit nereal de 54 miliarde lei, deși în realitate banca avea o pierdere de 81 miliarde lei. Ca urmare, s-au încasat ilegal dividende în valoare de 14 miliarde (inclusiv de către “acționarul” F.N.I.). Pentru a întârzia intrarea în încetare de plăți și pentru majorarea capitalului cu 200 de miliarde de lei, șefii B.I.R. au mai investit și 100 de miliarde de lei în Fondul Național de Investiții, bani dispăruți probabil în Israel, unde se ascunsese și administratoarea Fondului, Maria Vlas. Banca Națională a României (adică Mugur Isărescu) a știut încă din 1996 ce se întâmplă la B.I.R., șeful Direcției de Supraveghere Bancară din B.N.R., Nicolae Cinteză, fiind timp de 5 ani cenzor în cadrul băncii. “B.N.R. ar fi avut motive suficiente și întemeiate să aplice acțiunea legală de retragere a aprobării date conducătorilor B.I.R. înainte ca situația financiară a băncii să devină iremediabil deteriorată” se scrie în raportul lichidatorului băncii. Credem că publicistul Dragoș Dumitru avea dreptate, în mai 1999, când cerea ca primul ministru al României să preia controlul asupra Băncii Naționale a României, pentru a stopa declinul sistemului bancar românesc. El scria, după ce amintea cazurile băncilor Dacia Felix, Bankcoop, B.I.R., Columna, Banca Agricolă și Bancorex: “Politica B.N.R. va duce, în foarte scurt timp, la pierderea controlului asupra finanțelor României. Adică, după pierderea industriei și agriculturii, am cedat și telecomunicațiile, iar acum nu vom mai avea nici bănci românești. Ca să nu mai vorbim că armatele străine ne survolează, intră pe teritoriul nostru când vor ș.a.m.d…. Nu se poate întreprinde nimic în domeniul reformei, al economiei, în general, atâta timp cât există, practic, două guverne -, B.N.R. constituindu-se, de aproape zece ani, ca un stat în stat. Iar toate probele demonstrează că B.N.R., conducerea sa, a făcut totul împotriva intereselor naționale”. Și aceasta în timp ce Isărescu cumpăra pentru Banca Națională a României de la numitul Schorsch, asociatul de afaceri al tatălui său, metal pentru monede și support pentru bancnotele românești. Numai în 1991-1992 s-au cheltuit 31 milioane mărci germane pentru monede și 10 milioane franci elvețieni pentru bancnote, achiziții de la Handels Contor Schorsch GmbH Siemmental. Norocul prietenului Schorsch că România a cunoscut până în prezent o inflație galopantă, ceea ce a oferit guvernatorului Isărescu justificarea de a emite noi bancnote anual. Când, totuși, Banca Națională a României și-a făcut datoria cerând falimentul băncii, acționariatul cosmopolit (membrii fondatori) al acesteia a sărit de zece metri în sus, acuzând tocmai statul român de abuz și corupție, în loc să ceară socoteală administratorilor băncii, ceea ce indică o suspectă solidaritate cu prădătorii depunătorilor români. Astfel, autoritățile române au fost reclamate la secretarul general al N.A.T.O. (lordul Robertson), la ambasada S.U.A. de la București și la președintele Comisiei Europene (Romano Prodi), de către “fondatorii” reprezentați de Joseph Noupadja. Majoritatea acestor acționari sunt evrei, precum israelienii Rubin Zimmerman, Jack Isaac Zimmerman, Chrys Gotlieb-Grujevski, Saul Felberg, Simone Wiesenmayer, Ritta Galperin, Saimovici Galperin, Soly Kamenitzer, Armin Richter și alții. La data de 6 martie 2003, directorul Serviciului Român de Informații, Radu Timofte, a susținut în parlament rapoartele de activitate ale S.R.I. pe anii 2000 și 2001. Cu acest prilej, el a furnizat informații spectaculoase legate de scandaloasa afacere F.N.I., care a tras la fund după sine și Banca Internațională a Religiilor. El spunea că aceasta are ramificații internaționale: “Cetățenii, societatea și chiar instituții ale statului au fost victimele unei mari manipulări puse la cale de «escroci de geniu» din conducerea și compunerea rețelelor crimei organizate internaționale, care mai sunt încă în umbră, fiindcă cei scoși în față nu sunt decât niște pioni, mai mult sau mai puțin însemnați”. Referitor la escrocii de geniu, directorul S.R.I. a precizat: “unii au plecat, alții au fost întotdeauna peste graniță”. Despre “plecarea” Mariei Vlas (administratorea F.N.I.), mai bine zis fuga înIsrael, soțul acesteia a precizat presei că nu degeaba s-a dus ea tocmai în Israel.

Banca Română de Dezvoltare (B.R.D.) în ghearele evreilor prin Société Generale

Banca Română de Dezvoltare (B.R.D.) este altă bancă de stat românească acaparată de un consorțiu evreiesc. Evreul francez Isaac Pereire este creatorul cartelului bancar francez Société Generale, care a preluat de la statul român Banca Română de Dezvoltare. De la crearea sa, banca Société Generale a trecut prin numeroase prefaceri, fiind necesară la un moment dat salvarea sa de către statul francez, care a preluat-o în proprietatea sa înainte de a falimenta. Adusă la un apogeu al activității sale, în anul 1987 guvernarea franceză “de dreapta” procedează la privatizarea băncii, a treia bancă ca mărime a Franței, ceea ce face ca, în scurt timp, acțiunile băncii să facă obiectul unor speculații bursiere în spatele cărora s-a aflat magnatul evreu George Soros. Acesta, “beneficiind de informații privilegiate”, reușește în 1988 ca, împreună cu împuternicitul său, să plaseze acțiunile băncii în mâinile uneia dintre firmele apropiate intereselor sale (Marceau Investissement) și să obțină un profit personal de 5,7 milioane de dolari. Dezvăluirea acestei afaceri a declanșat o adevărată furtună politică, conducând la anchetarea câtorva funcționari de stat, în timp ce ministrul de finanțe francez, Pierre Beregovoy, s-a sinucis. Magnatul evreu George Soros a compărut ca inculpat abia în anul 2002 în fața Tribunalului Corecțional din Paris, datorită faptului că, inițial, comisiile rogatorii internaționale au fost orientate în direcția Elveției, Marii Britanii, Luxemburgului și Olandei, ceea ce a întârziat finalizarea anchetei. Société Generale a fost implicată în anul 2002 într-un puternic scandal de spălare de bani, în tandem cu banca Leumi Le din Tel Aviv-Israel, cu un grup de bănci israeliene. Afacerea reprezintă dovada că Société Generale servește interesele evreimii cosmopolite și israeliene. În fapt, ancheta în legătură cu spălarea de bani de la sediul central din Paris al Société Generale a fost demarată în 1988, ca urmare a unui denunț făcut de Credit Lyonnais. Acesta observase comportamentul suspect al unuia dintre clienții săi, patronul unei firme de textile cu sediul la Sentier, un mic cartier comercial din centrul Parisului. Aici se găsesc numeroase firme cu același profil, deținute de patroni evrei. Justiția franceză a descoperit că Sentier este centrul unui sistem de spălare a unor mari sume de bani, de proveniență incertă. Astfel, a fost descoperită o rețea de persoane care primeau cecurile acestor firme evreiești pariziene și, în schimbul unor mici comisioane, le depozitau și le încasau în băncile la care lucrau. Derularea anchetei a condus la doi experți contabili ai băncii (actualmente dispăruți și dați în urmărire internațională) care au construit sistemul de spălare de bani cu ajotorul câtorva bănci israeliene, precum Israeli Discount Bank și Leumi Le – Tel Aviv. Ziarul Curentul din 16 ianuarie 2002 descrie astfel ingineria de la Société Generale: “Cecurile, furate sau înregistrate pe numele unor companii fictive, porneau din băncile franceze către Israel. Această țară are particularitatea de a permite modificarea destinatarului unui cec printr-o simplă mențiune scrisă de mână și însoțită de o ștampilă, în cazul concret pe care îl avem în discuție, ștampila era furnizată fie de Israeli Discount Bank, fie de First International Bank of Israel”. În acest fel, cecurile se reîntorceau în Franța, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și erau încasate chiar de la băncile de la care chipurile porniseră. Având în vedere potențialul infracțional al practicii, cele mai multe state ale lumii, spre deosebire de Israel, au interzis acest tip de operațiune, prin care se modifică destinatarului unui cec. Israelul însă nu pierde nimic, deoarece nu-l deranjează să spijine infractorii evrei din alte părți ale lumii, în dauna staelor care îi găzduiesc. Este, însă, cel puțin suspect modul cum Société Generale a acceptat să deblocheze, în profitul unei terțe persoane, un cec cu marca Trezoreriei Naționale franceze – comenta presa fanceză la sfârșitul anului 2001 -, sau, mai mult, să crediteze un cont al unui obscur cetățean din cine știe ce parte a lumii. Rezultatul acestor dezvăluiri a fost acela că la începutul anului 2002 conducerea băncii Société Generale de la Paris a fost arestată și anchetată, în frunte cu președintele băncii, Daniel Bouton, care înainte de a conduce banca a activat în plan politic. Astfel, el a fost director al bugetului Franței în cadrul Ministerului Finanțelor, sub ministeriatul lui Pierre Beregovoy, cel care s-a sinucis când a izbucnit scandalul legat de preluarea și manipularea bursieră a acțiunilor băncii Société Generale, post privatizare, de către magnatul evreu Soros. Conducerea băncii a fost pusă sub acuzare. Judecătoarea de instrucție, Isabelle Prevost-Desprez, cea care instrumentează cazul, a declarat: “Société Generale a fost corespondentul, în Franța, al băncilor israeliene care au procedat la modificarea destinatarilor unor cecuri. Responsabilii săi în chestiuni legate de spălări de bani nu au dat nici un semnal de alarmă. Cel care nu suflă un cuvânt, își dă consimțământul, chiar dacă indirect, la tranzacții dubioase”. Descoperirea marii fraude a aparținut poliției pariziene. La București, președintele băncii, Bogdan Baltazar, s-a grăbit să dea un comunicat presei în care să arate că sub conducerea sa nu s-a întâmplat nimic, dar în numărul viitor vom prezenta în premieră absolută documente care îl contrazic (este vorba de credite acordate fără acoperire, nerecuperabile, ce pot falimenta B.R.D.). Oricum, Bogdan Baltazar a fost instalat strategic la conducerea băncii chiar înainte de privatizarea acesteia. O altă bancă evreiască preocupată de preluarea B.R.D. era Chase Manhattan Bank – S.U.A. ale cărei interese în România le promova evreul Phillip Bloom, cu care Bogdan Baltazar avea o colaborare vecină cu complicitatea în privatizarea economiei românești, cât timp a funcționat ca vicepreședinte al Fondului Proprietății de Stat, funcție special creată la acea dată, chiar… pentru el.

Anunțuri

Posted on 15/04/2012, in Gardul de Fier. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: